Oameni goi

Nu știu cum se face, dar întotdeauna am urât Duminica. Mi s-a parut cea mai plictisitoare zi dintre toate. Chiar dacă e ultima zi de weekend și ar trebui trăită în tihnă, cu încărcare de baterii pentru săptămâna ce vine. Și mi-a trebuit mult să recunosc de ce urăsc această zi. Pentru că familia mea nu este lângă mine, pentru că toți ceilalți care au o familie se bucură unul de altul în sânul ei. Însă am fost egoistă și nu m-am gândit și la cei care nu au familii, care poate nu au un acoperiș deasupra capului. Însă, știi cum e, chiar dacă te gândești la alții, în locul tău nu se pune nimeni.

Duminica stau și visez de cele mai multe ori la ziua aia în care toate astea se vor schimba. În loc să fac eu ceva, stau și aștept. Asta am urât întotdeauna la mine, că nu sunt un om care să se zbată, chiar dacă înainte spuneam asta cu mâna pe inimă. Nu mă zbat ci aștept să se întâmple, pe principiul că ce este dat să se întâmple o să se întâmple.

Așa că, râmănem la faptul că urăsc Duminica. Nu-mi place să deranjez și tocmai d-aia de cele mai multe ori stau acasă singură. E ziua mea cu mine, e ziua în care râd și plâng în același timp, e ziua în care mi-e cel mai dor de familia mea, de tata. Dar e doar o zi si trece, ca toate celelalte. Nici nu m-am uitat de câte ori într-un an avem această zi. De când familia noastră s-a risipit, eu sunt singura care am ramas aici și oriunde m-aș fi dus, tot aici m-am întors. Așa cum și eu zâmbesc ori de câte ori mă întreabă cineva cum sunt, așa sunt mulți oameni care nu-și arată suferința. Tocmai d-aia vă spun cum sunt pentru mine zilele astea, pentru că există cu siguranță cineva ca mine în jurul nostru și nu ne dăm seama. Cum ar fi să fim mai puțini egoiști și să ne gândim și la oamenii de lângă noi?

Pentru mine Duminica e ziua aia în care ne oferim iubire. Și eu cui să o ofer?

 

Advertisements

You and only you

Mama mea îmi spune deseori că sunt omul care se gândește și se răzgândește de 1000 de ori. Asta nu e un lucru bun nici pentru mine, demonstrează cât de instabilă pot fi. Dar când este vorba de viața mea și de o decizie de viitor, îmi place să gândesc un pic lucrurile, un pic mai mult și să iau în calcul toate avantajele și dezavantajele. Dacă pe moment mi se pare cea mai tare idee din lume, există varianta ca cel mai probabil în următoarele ore să găsesc motive pentru care să nu fac lucrul ăla. Și fac asta pentru că vreau să iau cea mai bună decizie, sau mai bine zis o făceam.

Înainte îmi schimbam planurile în funcție de dorințele oamenilor importanți din viața mea. Alegeam să renunț eu la ce-mi doream, doar ca să fie bine. Nu am vrut să sune chiar așa de dramatic, pentru că nu era. Doar căutam în mintea mea motive să renunț la idee și așteptam ca oamenii din jurul meu să-mi spună ce să fac.

Mereu am crezut că oamenii din jurul meu mă pot ajuta, că ei știu ce e mai bine pentru mine, însă cu timpul viața mi-a arătat că nimeni în afara de mine nu știe ce-mi trebuie și ce-mi doresc. Momentul în care am conștientizat asta, viața mea s-a schimbat.

Aveam prostul obicei ca atunci când eram cu persoana iubită să nu mă mai gândesc la mine, la planurile mele, eventual le schimbam sau chiar nu-mi făceam planuri pentru că o așteptam pe ea să-mi spună ce să fac. Așa credeam eu că este iubirea. Dar nu eram decât un om trist, un om care făcea lucrurile fără să se bucure, pentru că nu eram eu niciodată pe primul plan.

Mereu mă trezeam că eu sunt aia fără planuri de weekend, pentru că altcineva m-a lăsat pe dinafara. Mereu eram eu aia care avea așteptări și, ce crezi, erau neîndeplinite, pentru că nimeni nu avea cum să ghicească ce fac eu de fapt. Oamenilor le convine să fie cineva lângă ei care să-i ajute să se simtă bine, care să le îndeplinească dorințele, să le dedice timpul lor și să-i aștepte mereu. Dar tu în timp ce aștepți să faci ceva pentru alții, de ce nu faci ceva pentru tine? Ăsta este ultimul gând care circula prin mintea mea în ultimul an. Dacă nu fac eu ceva pentru mine, cum ar putea altcineva să o facă?

Și am ales să mă bucur, să mă pun pe mine pe primul plan și să-mi organizez timpul astfel încât visele mele să devină realitate. Pentru că o singură viață am și nu se știe cât durează.

Duminică liniștită!

Love,

Liz.

Gânduri la răsărit de soare

Ai observat și tu că toate lucrurile în jur s-au schimbat? Ai observat că viața de la o anumită vârstă face doar ce vrea ea? Am trăit 28 de ani o poveste, ca după 28 de ani să trăiesc o cu totul alta. Subconstientul meu scoate la iveala niște dorințe la care nici nu-mi permiteam să visez înainte. De unde au apărut? Unele lucruri nu-și mai găsesc explicații în viața mea.

Uneori simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea, că alt personaj trăiește tot ce trăiesc eu și că undeva, eu privesc totul de deasupra. Nu e rău, dar să fii propriul actor și regizor, e un pic palpitant.

Mi-a venit o poftă teribilă de scris. Și nu mai pot scrie potolit la mine în agenduță. Simt nevoia să aștern cuvintele aici, fără să mă intereseze dacă mă citește cineva cu adevărat, sau are cineva ceva de obiectat. Pur și simplu, e aproape 8 dimineața și eu am dormit doar 2 ore, să zicem. Uneori noapte e cel mai bun sfetnic. Gândurile mele au fost libere azi-noapte și au zburdat pe unde au vrut ele. Atât de libere încât au ajuns la tine. Tu le-ai primit cu brațele deschise, ți-a fost dor de ele. Și mie de tine.

Am putut să privesc de sus tot ce ne așteaptă împreună. E haos acum, dar va fi liniște și fericire. Găsim de fiecare dată drumul unul către celălalt, temuți amândoi de ce ne-ar putea dezvălui. Nu mi-e somn și nu mă simt nici măcar obosită, chiar dacă ai alergat prin mintea mea atâtea ore. Și încă alergi, neobosit de atâta vreme. Ești ca iarna asta care ne-a luat prin surprindere, deși decembrie bate la ușă.

Se spune că sufletele pereche găsesc drumul unul către celălalt indiferent de vreme, secol sau viteză. Ale noastre s-au reîntâlnit aici, acum. S-au luat de mână și nimic nu le poate despărți.

Speranțe

Hello! Ne-am obișnuit deja cu iarna de afară. Mă bucur totuși că am apucat să vedem puțină zăpadă în jur, și imi doresc ca de Crăciun chiar să fie iarnă, nu primăvară.

Revenind la ziua de azi, m-am gândit să vorbim despre speranțe. Ce sunt speranțele? Dacă mă întrebai lucrul ăsta acum câțiva ani, îți spuneam că nu poți să trăiești fără speranțe, că fac parte din viața noastră și că ne ajută să trecem prin viață, ne motivează, ne fac să trăim. Acum, dacă mă întrebi ce sunt speranțele o să-ți spun că sunt minciuni pe care ni le spunem în fiecare zi, chestii ireale și care nu se vor întâmpla niciodată. Dacă ești în situația în care speranța moare ultima, ești un norocos. Asta înseamnă că s-a terminat perioada în care visezi și te minți singur și ești pregătit să înfrunți realitatea. În toți anii aștia obișnuiam să-mi ofer speranțe legate de orice și nu înțelegeam de ce nu sunt niciodată mulțumită și împlinită. Dar visam în continuare, speram la Făt-Frumos pe cal alb, la bani picați din cer, la job-uri de succes și multe – multe alte chestii.

Recent m-am apucat de citit învățăturile lui Osho. Acolo am descoperit unele răspunsuri pe care le caut de câțiva ani buni, și tot acolo am învățat că speranțele au un impact negativ asupra vieții mele. Nu zic, poate sunt oameni care au probleme grave și au nevoie de o speranță pentru a merge mai departe. Eu una nu generalizez aici, ci îmi spun propria părere. Nu uitați asta, înainte de a sări pe mine că vorbesc prostii. Pentru mine s-a demonstrat că Osho are dreptate și că speranțele mă fac să trăiesc ori în trecut, ori în viitor și nu mă lasă să mă bucur de prezent. Nu am nevoie să trăiesc într-o iluzie, am nevoie să trăiesc.

Vă las aici un fragment care mie mi-a dat de gândit (Osho – Calea Yoga. Esență și origini, pp. 3-4 )

Prezentul este întotdeauna un iad. Omul nu îl poate îndura decât proiectându-și speranțele asupra viitorului. El poate trăi ziua de astăzi numai datorită speranței în ziua de mâine. Poate că mâine porțile paradisului i se vor deschide. Acestea nu pot fi deschise în prezent, iar ziua de mâine nu vine niciodată, căci atunci când vine, se transformă în perzent. De aceea mintea continuă să se proiecteze în viitor. Ea o ia înaintea realității; asta însemnă să visezi. Omul nu trăiește în realitatea imediată, ci o ia înaintea acesteia. 

Oamenii au dat viitorului o sumedenie de nume. Unii i-au spus cer, alții moksha sau paradis. Toate acestea se vor petrece inevitabil în viitor, eventual într-un viitor îndepărtat, după moartea corpului fizic.

Voi nu cunoașteți prezentul, căci preferați să vă proiectați într-un viitor incert. Asta înseamnă să visezi. Nu puteți trăi aici și acum. Acest lucru vi se pare imposibil.

Vă proiectați fie asupra trecutului (care nu reprezintă decât o altă formă de visare), asupra amintirilor unor lucruri care nu mai există, fie asupra viitorului, care nu înseamnă altceva decât o proiecție venită din trecut. Viitorul nu este altceva decât trecutul proiectat din nou, eventual în culori mai frumoase și mai vii. 

Omul nu se poate gândi la altceva decât la trecutul său. De aceea, viitorul nu este decât aceste trecut reproiectat. Nici trecutul și nici viitorul nu există însă. Numai prezentul există, dar voi nu trăiți niciodată în prezent.

Poveștile de dragoste

Te întrebi de ce iubești de mai multe ori într-o viață?

M-am gândit și eu la asta, mai ales la fiecare despărțire care mi-a rupt sufletul. Nu reușeam să înțeleg cum tot procesul ăla minunat care te face să trăiești în povești, nu ține și se transformă în coșmar. Nici acum nu reușesc să înțeleg, însă nu mai caut explicații.

Dar mi s-a întâmplat de multe ori în 28 de ani să mă îndrăgostesc, să simt lucruri mărețe pentru oamenii de lângă mine, ca apoi, începând să-i cunosc cu adevărat să nu simt decât dezamăgire. Poate pe atunci îi învinuam pe ei pentru tot ce simțeam eu, de parcă poate fi vinovat cineva de ce e in înteriorul meu..haha, ce fraieră eram! Am făcut câteva boacăne până am ajuns să gândesc așa, dar nu-mi pare rău de nimic. Poate doar de oamenii pe care i-am rănit de-a lungul timpului, în loc să le ofer iubire. Dar am fost egoistă de fiecare dată și m-am gândit că trebuie să păstrez iubirea pentru omul ăla care o merită cu adevărat, fără să-mi dau seama că iubirea nu se poate măsura și că dacă ofer iubire, ea se întoarce la mine înzecit. Ce vrei, mă concentram pe găsirea unui om care să-mi rezolve problemele, nu pe prezent.

Până la 28 de ani am iubit un singur om cu adevărat și un singur om m-a iubit cu adevărat. Restul, sunt iubiri mai mici, dar una singură m-a făcut să fiu cine sunt azi. Un singur om a avut curajul să stea lângă mine in haos și să încerce să mă facă să trăiesc în prezent, să mă bucur de viață și de fiecare moment al ei. Să trăiesc simplu, dar fericită. Un singur om a avut curajul ăsta și îi multumesc. Poate el este cel care a pus bazele acestei transformări, prin iubirea pe care mi-a oferit-o.

Iubim de mai multe ori într-o viață, dar oare de câte ori iubim sincer, fără speranțe și așteptări? Știai că speranțele și așteptările sunt cele care ne îmbolnăvesc sufletul? Că ele doar ne duc cu gândul la trecut sau la viitor și nu ne lasă să trăim prezentul? Nici eu nu știam asta până azi, sau nu o conștientizam. Așa am ajuns la concluzia că d-asta iubim de mai multe ori în viață. Pentru că ne hrănim cu iluzii, speranțe și avem așteptări care nu pot fi îndeplinite. Și fiecare iubire te duce la extaz, ca apoi să dea cu tine de pământ.

Dar ce să faci, cândva, poate în altă viață, vom ști să trăim cu adevărat, să ne bucurăm și să fim recunoscători pentru fiecare zi din viața noastră.

Love,

E.

 

Bucură-te!

Am cunoscut acum aproape un am un om foarte mișto. Pe atunci nu înțelegeam de ce va fi special pentru mine și nici el nu știe că este așa. Universul a vrut să ne întâlnim pentru că eu trebuia să înțeleg că viața după ce te duce prin haos îți oferă bucurii. Omul ăsta era veselia întruchipată, bunătatea și tot ce e mai frumos pe pământ el o reprezintă. Am înțeles atunci că se poate. Că trebuie să depășim haosul din mintea nostră, să nu o mai băgăm în seamă și să ne bucurăm de prezent. Pe atunci nu-l înțelegeam cum poate fi așa, eu cea care mereu m-am chinui să-mi ascult mintea, în loc de inima. Eu cea care ani de zile m-am luptat să cred că mintea mea este clară și este singura care știe ce e bine pentru mine. Omul ăsta de care vă spun aici a avut și el un rol mic dar considerabil în transformarea mea. Poate pe atunci căutam un maestru care să mă îndrume pe calea cea bună. Legat de asta, mereu am crezut că eu trebuie să aștept omul care-mi va schimba viața, timp în care eu găseam toate portițele să o stric. Ciudat, nu? Mi-au trebuit ani să înțeleg că răspunsurile și rezolvările sunt atât de aproape de mine…în interiorul meu.

De omul ăsta am simțit nevoia să mă lipesc atunci pe moment ca de o ancoră. Însă am făcut tot posibilul să nu fie așa, pentru că probabil aveam nevoie să parcurg drumul ăsta singură. Nu m-am îndrăgostit de el, nu am vrut să îl am aproape, însă îl voi ține minte toată viața ca fiind omul care mi-a arătat că trebuie să-mi găsesc calea. A trecut și el printr-un haos total până a ajuns așa, dar se poate.

După el, am început să caut răspunsuri, să caut oameni, să încerc să-mi rezolv problemele. Așa am ajuns la Sunt un copac , în căutarea sufletului pereche. Mă fac singură să râd când mă gândesc că deși au trecut câteva luni, întâlnirea mi se pare din altă viață. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc azi. Ci despre faptul că Universul mi-a arătat căi pe care eu nu voiam să le văd, urla la mine și eu nu îl auzeam.

Așa am înțeles că trebuie ca viața mea să ajungă un haos, ca eu să descopăr liniștea. Am înțeles cine este cel mai mare dușman și cine mă minte in fiecare zi: eu singură. Am renăscut, mi se pare că 28 de ani i-a trăit altcineva și nu-mi pare rău că eram magnet pentru probleme, pentru că asta m-a făcut cine sunt azi.

Dacă vrei, universul îți arată toate răspunsurile.

Trăiește azi, nu ieri, nu mâine!

Love,

E.

Treziri în maraton

Hello! Cum ar fi să te trezești într-o zi și să-ți dai seama că toate principiile tale, toate gândurile și toate visele tale au fost formate pe o bază greșită? Cum ar fi să te trezești că tot ceea ce știi tu, este de fapt o minciunică? Ciudat, eu așa m-am simțit când am înțeles că pot să fiu cine vreau eu și să fac ce vreau eu cu viața mea. Da, nu credeam că pot să am atâta libertate, pentru că părinții mereu m-au învățat să-mi văd de pătrățica mea, să nu visez prea departe, la cai verzi pe pereți, să am o viață clasică, un job bun, o familie și să mor de bătrânețe, fericită. Le mulțumesc pentru asta, însă eu credeam că totul trebuie să se întâmple până la 28 de ani, că apoi te apropii de 30 si life ends. But guess what, viața abia începe după 30 de ani și nu e niciodată prea târziu să schimbi ceva, dacă știi că îți va fi mai bine mai târziu.

De ce vă spun toate astea? Pentru că și mie mi-au fost tăiate aripile atunci când aveam nevoie de încurajare și poate d-aia acum mă aflu la răscruce de drumuri. Dar am înțeles că pot să schimb ceva, că nu sunt copac, și chiar dacă aș fi, tot mi-aș dori măcar să îmi plec frunzele altfel.

Fă ce vrei tu cu viața ta! E sfântă, ți-a fost dată să te bucuri de ea, să experimentezi. Nu asculta de nimeni care-ți spune că tu nu poți.

Ascultă-ți inima! Ea este singura care nu se schimbă în plin proces de dezvoltare. Dacă m-ar fi întrebat cineva că voi ajunge să gândesc așa i-aș fi spus că bate campii. N-am putut să văd cum voi ajunge, însă sunt mulțumită de ceea ce sunt, de lucrurile pe care le știu și mai ales de curajul pe care îl am să o iau de la capăt în orice situație. M-am învârtit în jurul cozii, când de fapt știam de când eram copil ce vreau să fac cu viața mea. Și mai ales, ce vreau să las în urmă.

Pupici,

E.

Just a little break didn’t kill no one

Hello! Sau mai bine zis bună dimineața!

Ne bem cafeaua împreună?

97bb47b5cbe8be86d75f47eb2282f09e

M-am trezit azi cu chef de lenevit în pat. Probabil mulți dintre voi ar face același lucru, însă unii dintre voi mai au și job. Eu am luat o pauza, nevoită, ce-i drept, însă vreau să profit de ea și să mă relaxez. Nu a fost ideea mea cu această pauză, însă vine un moment în care viața ta se poate pune pe pauză tocmai pentru a conștientiza că pierdem prea mult timp făcând lucrurile care nu ne plac, lucrurile care ne mănâncă pe interior. Nu e tocmai ok pentru cineva foarte activ, cum sunt eu, să fiu în pauză, însă atunci când lucrurile nu depind de mine, nu prea am ce face.

Vi s-a întâmplat și vouă ca viața voastră să vrea o pauză? Cum ați decis să rezolvați situația?

Inițial, când m-am repezit la laptop să vă scriu, eram mult mai negativistă și mai supărată că sunt în această pauză. Dar ceva m-a făcut să scot optimismul la suprafață și să cred că ceva bun mă așteaptă.

Fostul meu loc de muncă nu mă făcea fericită. Veneam în fiecare zi la birou cu un gust amar și cu o durere de stomac, pe care nu știam cum să o gestionez. Dădeam vina pe cafea, pe prostiile pe care le mâncasem cu o zi înainte, însă mi-am dat seama de lucrul ăsta abia când s-a terminat povestea. Am fost supărată și nu înțelegeam cum se poate întâmpla ca un om care-și dă toată silința ca lucrurile să meargă, poate fi dat afară. Nu m-am văzut niciodată în situația de a rămâne fără job, sau cel puțin nu îmi imaginam că cineva nu va avea loc de mine. Astăzi le mulțumesc că au luat decizia în locul meu, pentru că mi-au demonstrat că locul meu nu este acolo, din mai multe motive.

Viața mea a vrut o pauză. Poate pentru că mă pierdusem puțin pe mine. Poate pentru că nu îmi imaginam cum poți trăi fără să muncești ca prostul, ca să ai un venit. Nu neg, nu e cea mai ușoară perioadă pentru mine, însă sper ca lucrurile să se schimbe. Poate fiecare dintre noi am folosit expresia doar la noi în România se întâmplă așa, însă ce termen de comparație avem? De ce trebuie să ne gândim că în altă parte este mai bine, dacă aici este casa noastră și noi aici vrem să rămânem? Dragilor, lovitura pe care am primit-o m-a făcut să realizez că îmi doresc o meserie de viitor, o meserie care să nu mă aducă în punctul de a mă întreba ce să fac cu viața mea, în fiecare an, în octombrie.

Am lucrat în vânzări în ultimii ani, de fapt așa a început cariera mea. Sunt pedagog la bază, însă din teama că salariul este foarte mic pentru a întreține o familie, am ales altceva. Dar nu există an să nu mă întreb de ce nu am făcut-o. Poate acum eram măcar împăcată sufletește, dacă nu financiar. Poate chiar aveam familia pe care mi-o doresc de atâta timp.

Însă, ce fac oamenii într-un astfel de moment de pauză?