Pieces of me

Zilele trecute am făcut 5 ani de blogging, dar nu mă pot numi blogger. De ce? Pentru că eu am creat acest site doar pentru a mă putea exprima liber, cu gândul că sunt mulți oameni care trec prin ce trec și eu. Numai că, am luat-o puțin pe arătură și m-am gândit eu să-l fac site comercial la un moment dat. De parcă asta mă făcea să mă simt mai bine. Am tot experimentat cu blog-ul meu. Insă ideea de bază a fost să ne ajutăm unii pe alții. Pentru că suntem câteva miliarde bune pe pământ și, totuși, de cele mai multe ori ne simțim singuri. Eu am trecut de multe ori prin episodul ăsta. Mai ales că am avut parte de câteva evenimente neplăcute, care m-au făcut să cred că nu e nimeni alături de mine.

Și să știi că nu e nimeni alături de tine, indiferent de ce ai zice. Nici măcar părinții nu te iubesc necondiționat, ci te iubesc pentru că ești copilul lor. Și tu îi iubești pentru că așa trebuie. Dar, mă întreb așa, oare unde greșim? De ce tot mai mulți dintre noi au nevoie de ajutorul celorlalți? Pentru că așa am fost educați. Să depindem unii de alții, deoarece lucrurile stau mai bine când nu ești singur. Dar ce faci când repeți aceeași greșeală la nesfârșit și te legi numai de oameni nepotriviți? Suferi, asta faci. Și ajungi să te izolezi, să crezi că e mai bine să te protejezi, că oamenii prin natura lor sunt răi și, mai ales, să fugi. Asta alegi să faci. Așa dispar toate ideile frumoase despre lume și apar conflictele. Pentru că noi dacă suntem atât de mulți, nu mai apreciem pe fiecare om care stă lângă noi. Nu-i asa că e foarte ușor să înlocuim oamenii? Tocmai de aceea nu mai avem relații de calitate.

Când eram copil îmi imaginam că lumea este un glob plin de oameni calzi și buni, un glob plin de iubire, de ciocolata și de jucării. Poate din cauza asta nu mai mănânc ciocolată!

Advertisements

I’m Liz and I wanna travel the world

Hello! Tot eu sunt. Da, da. Vreau să descopăr toată lumea asta mare dacă se poate. Când eram copil, adormeam cu gândul că America e atât de aproape, încât dacă țin ochii închiși 5 secunde, ajung deja acolo. Dar până la America, am crescut, am deschis ochii și mi-am dat seama că sunt de 6 luni în București și nu am văzut mare lucru din orașul ăsta. Și nu mă refer la cluburi sau baruri, ci la locurile care-l fac un oraș minunat, în ciuda aglomerației uneori insuportabile. Am lucrat azi, așa am sărbătorit 1 Mai Muncitoresc. Cum altfel? Când am venit de la muncă, mă mâncau tălpile. Voiam să plec undeva, să fac ceva. Și, ce crezi, am pus mâna pe laptop și am dat cu search. Am doar o zi la dispoziției, pentru că apoi lucrez și nu pot pleca prea departe. Drept pentru care m-am decis: mâine fac o vizită Muzeului Antipa. E și super aproape de mine, deci pot să mă trezesc la ce oră vreau, am timp să îmi beau și cafeaua liniștită în parcul de lângă mine, iar apoi să o luăm pe urmele copilăriei. Pentru că eram în clasele primare când am fost prima dată aici. Abia aștept să revăd locul ăsta. O să vă scriu și vouă cu ce impresii am venit de acolo, asta dacă mă mai întorc. Poate mă îndrăgostesc de vreo maimuță și mă lipesc acolo de geam de nici paznicii nu mai pot să mă desprindă :))))))

23

Mi-am propus ca in fiecare săptămână să fac o astfel de vizită. Pentru că nu se știe unde mă va duce viața și poate chiar voi vizita America aia din copilăriei și nu vreau să îmi pară rău că nu am profitat de ocazie și nu m-am bucurat din plin de locurile prin care am trecut.

Săptămâna viitoare ce să fie oare?

 

Christmas is back

Cam asta e treaba cu vremea. Vrea sa mai sarbatorim o data Craciunul. Fara suparare, pe mine nu m-ar deranja o vacanta, desi nu pot sa ma vai ca nu am timp liber. Am 15 zile pe luna in care lucrez si alte 15 sa fac ce vreau eu cu ele. Tocmai d-aia, m am reapucat de citit si de seriale. Anul asta se fac 2 ani de cand Vodafone-ul a pus mana pe mine, insa este pentru prima data cand ma aleg si eu cu ceva din toata afacerea asta: timp pentru mine.

Mai nou, datorita oamenilor cu care ma inconjor, am inceput sa acord mai multa atentie lucrurilor care-mi plac. Saptamana trecuta, de exemplu, cu Vocea lui Archer in brate, am calatorit acasa cu trenul. Unii spun ca trenul nu mai e ce a fost, insa mie mi-a placut maxim sa fac asta. Ieftin, cald, curat, fara aglomeratie, liniste si pace.

Un drum dus-intors cu trenul si cateva zile inainte de asta le am acordat lui Archer.

Mia Sheridan, caci despre ea este vorba, m a dus intr o lume in care iubirea exista, in ciuda tuturor ranilor din trecut. In cele peste 350 de pagini cat are cartea, am simtit diferite emotii. Ce-i drept, nu mi place niciodata sa divulg ce se intampla intr o carte. E ca si cum i-as spune secretele si nu pot sa fac asta. Inca de la primele pagini mi dat seama ca nu este o carte pe care o voi lasa usor din mana, dar in acelasi timp o carte care ma va incurca in alegerea urmatoarei. Archer este un tip care a avut o copilarie tragica, si a pierdut parintii intr un accident, a fost crescut de unchiul lui departe de restul lumii si vocea i a fost luata o data cu parintii. Din fericire, cea care ii va lumina viata si ii va fi alaturi no matter what este Bree. Ea va deveni vocea lui Archer.

The Old Christmas

240_F_171184503_Z2Rs4SG0WyFXU3JVY5kOB0UE7tfzE6Xe

Presiunea Craciunului o simțim cu toții. Fie ca mergem prin magazine și găsim aglomerat peste tot (oare de câte chestii au nevoie oamenii pentru doar câteva zile de poveste?), fie că ne uităm în calendar. Sau dacă lucrezi în vânzări e și mai și. Dar în suflet oare cum  simțim această sărbătoare? Oare câți dintre noi ne gândim și la cei care nu au o familie alături de care să petreacă această sărbătoare? Oare câți dintre noi ne uităm la bătrânii din jurul nostru care își calculează și ultimul bănuț pentru a avea cele necesare de Crăciun? Probabil prea puțini. Suntem cu toții ocupați să ne gândim ce cadouri să cumpărăm celor dragi, să alegem cele mai fancy restaurante unde să petrecem seara de Crăciun, cele mai cool ținute și să cheltuim banii fără să ne uităm la ei. Mi-ar plăcea să fie ceva diferit anul acesta. Există posibilitatea să fiu și eu singură de acest Crăciun, însă nu mă mai simt așa de a nimănui cum mă simțeam în alți ani. Din fericire, am o familie care chiar dacă nu este lângă mine fizic, îmi oferă confortabilul gând că nu sunt singură.

Anul ăsta nici măcar brad nu am, pentru că nu avea sens să-l fac. Oricum majoritatea timpului nu sunt acasă pentru că lucrez, dar și pentru că nu mai sunt acasă la mine nu pot lua singură decizii de orice fel. Nu mă mai deranjează nimic de la o vreme. Presiunea Crăciunului o simt și dacă nu simt că e Crăciunul, sau orice altă sărbătoare, pentru că așa suntem noi românii învățați. Mi-ar plăcea să reușim să facem ceva cu banuții pe care îi cheltuim aiurea la fiecare sărbătoare. Oamenii în vârstă, de exemplu, ar avea mai multa nevoie de ei pentru a-și cumpăra alimente, nu rochii și pantofi pentru seara de Crăciun. Mi-ar plăcea să pot să fac mai multe pentru ei. Să-i văd cum se bucură că oamenii nu i-au uitat, că nu e nevoie să se mai chinuie o perioadă, că suntem acolo pentru ei, indiferent daca sunt parte din familie sau nu.

Pentru mine ăla ar fi cel mai reușit Crăciun…

9caed3a61558146f69c87f7849942458

Bucharest, the one and only

M-am mutat în București după lungi discuții cu sufletul meu. Sunt aici deja de o lună și jumătate și nu m-aș întoarce acasă. Am simțit că mă sufoc în orașul meu de provincie și am simțit nevoia să fug. De ce am ales București? Pentru că este o dorință a mea mai veche, mai exact de pe vremea liceului, când îmi doream să fac facultatea aici. Lucru care nu s-a întâmplat, datorită unor circumstanțe nefericite. Așa că, după lungi discuții cu mine, am ajuns aici. Ce-i drept, discuții de 10 ani distanță.

Am ajuns aici deși nu știam ce mă așteaptă. Acasă mi-am lăsat câțiva prieteni și un câine, de care mi-e dor. Aici am venit doar cu o valiză și un gram de speranță că voi găsi ceea ce caut. Am întâlnit oameni minunați, care m-au ajutat și încă mă ajută, deși nu mai păstrasem legătura cu nimeni de pe vremea liceului. Oamenilor ăstora le sunt recunoscătoare și le mulțumesc înzecit. E mare lucru să ai pe cineva lângă tine când faci astfel de schimbări. Multumesc, oameni buni!

Here i am, Bucharest! Show me what you have for me!

M-am rugat la Dumnezu înainte să plec de la Pucioasa mea, ca asta să fie o decizie definitivă și să mă ajute să nu mă întorc cu coada între picioare. Și El m-a ajutat, pentru că deși au fost clipe în care am încetat să cred că îmi e alături, El era acolo și mă lăsa să îmi găsesc calea cea bună, pentru că știa că o voi face. E mult mai ușor de străbătut orice obstacol când îl ai pe Dumnezeu în suflet. Nu sunt eu cea mai mare credincioasă, dar gândul că nu sunt singură, ci sunt copilul Lui, mi-a făcut multe zile urâte mai frumoase.

De când sunt aici, deși nu a trecut atât de mult timp, mi s-au întâmplat o grămadă de chestii. Am întâlnit oameni care nu știau nimic despre mine și s-au decis să-mi dea o șansă, în ciuda tuturor lucrurilor urâte care au fost spuse la adresa mea. Și le mulțumesc!

Poate părea ciudat, însă am de gând să profit din plin de această șansă. În ciuda super aglomerației și a evenimentelor nefericite care au loc aici, orașul ăsta are multe de oferit. Contează mult ceea ce cauți, ce așteptări ai și ce ești dispus să oferi.

Așa că, cine mă scoate la o cafea?

Amintiri dintr-o viață anterioară a blogului meu

Știi la ce mă gândeam azi? Că mie mi-e dor de blog-ul meu, ca eu aici mă regăseam de fiecare dată, că scrisul ma făcea să mă simt mai bine. Azi mă gândeam care au fost motivele pentru care nu am mai scris. Dacă te uiți la mine pe blog, găsești des astfel de articole, în care îmi caut scuze. Ba am avut un laptop încet tare, ba lucram intens la Vodafone și când ajungeam acasă singura poveste pe care o scriam era în visele mele, dacă mai visam ceva.

Nici nu știu cine îmi citește postările, dacă mă întrebi. La mine totul a fost pe silent, în toți anii ăștia. Pentru că au trecut câțiva de când visam eu ca o naivă ce sunt, că blog-ul meu o să vindece suflete.

Ha Ha!

Ce mi-a plăcut întotdeauna a fost că aici am putut să scriu despre orice mi-a trecut prin minte. Uneori mă gândeam că sigur va fi cineva deranjat de ce fac eu aici, și îmi era teamă să îmi public gândurile. Sau o făceam și așteptam repercusiunile, care nu veneau. Apoi am început să cred că nu mă citește nimeni și râdeam singură de articolele mai vechi pe care le găseam pe aici. Hai că nu e chiar cel mai nașpa blog din lume, și chiar dacă ar fi, e al meu.

Când m-am apucat de blogging, ca să vorbesc și eu în termenii care se cuvin, probabil treceam printr-o perioadă nasoală. Pentru că eu doar atunci scriu. Asta nu înseamnă că în ultimii doi ani mi-a mers așa de bine încât nu am scris decât de câteva ori. Și, revenind la perioada nasoală, speram să mai găsesc pe cineva în aceeași situație, oameni care mă înțeleg și care îmi împărtășesc povestea. Nici nu mai știu exact ce era în capul meu, dar azi știu un lucru: dacă mi-am dorit să fac asta, asta o să fac. Până la urmă nu degeaba m-am uitat la atâtea filme, încât să-mi doresc și eu să scriu în fiecare seara când vin de la muncă, să mă pun în locul oamenilor pe care-i întâlnesc și să vă povestesc și vouă de ei :)))). Eu v-am zis că sunt naivă și printre altele și o mare visătoare.

Așa că o să ne revedem mai des și o să vă povestesc și vouă ce e de povestit.

Va pup!

 

Zece

Nici nu stiu cand au trecut acești 10 ani. Eram doar un copil, adolescenta din mine visa la nemurire si la cai verzi pe pereți. Nu mi am imaginat o clipa ca ce va urma va fi un coșmar. Tu, tati, imi lipsești si azi chiar daca au trecut 10 ani de cand nu mai esti langa mine. Uneori ma simt a nimanui, alteori ma uit in oglinda si parca te simt langa mine. E greu, e foarte greu, dar mergem înainte. Te am cautat mereu in oamenii de langa mine, dar am sfârșit doar prin a fi dezamagita. Tu ai fost singurul om care m a iubit cu adevărat. Mi e dor de eclerele noastre, de plimbările pe care le făceam împreuna, pana si de momentele in care ma certai. Mi e dor de tine. Te port in suflet, te iau cu mine peste tot. Doar asa nu ma mai simt singura. Pentru ca stiu ca tu ai grija de mine de acolo de sus, deși uneori inchid ochii si imi imaginez ca vii langa mine si ma iei in brate. Mai ales atunci cand plâng, pentru ca mi e sufletul trist, pentru ca ma simt pierdută…

N am sa uit niciodată ziua asta, 21 Noiembrie, ziua in care viața mea s a schimbat complet.

Mi e dor de tine, tati…

Visele nu dorm niciodată

Am reușit și eu să mai citesc ceva și nu orice. Recunosc, a fost o încântare să intru în posesia cărții Natașei Alina Culea, deoarece știți cu toții că este autorul meu preferat. Dacă anul trecut m-am trezit că sunt fericita posesoare a două exemplare din penultimul ei roman, anul acesta mi-am luat o marjă de eroare și am întrebat-o dacă primesc romanul din partea ei. Pentru că Natașa mereu a fost o drăguță și mi-a trimis ea cărțile pe care le-a scris, gratuit și cu autograf, am zis ca măcar anul acesta să fiu eu cea drăguță și să las pe altcineva să se bucure de exemplarul gratuit. Sunt poate oameni pe lumea asta care nu-și permit să cumpere o pâine, d-apoi o carte.

IMG_3660

Revenind, vă spun că am citit cartea în câteva zile, deși ea se citește destul de repede. Natașa are un stil ușor de citit, dar care îți intră la suflet. Romanul m-a intrigat încă de la primele pagini. Citeam, citeam și așteptam să se întâmple ceva cu acțiunea, pentru că nu puteam crede că s-a schimbat ceva cu stilul autoarei. Cum se spune, cu răbdarea trecem marea, am trecut și eu printre pagini și am descoperit-o pe Natașa așa cum o știam. Alături de Lea, Thiery și Mark am înfruntat gândurile furtunii de zăpadă, m-am regăsit în multe dintre paginile acestei cărți și am înțeles că nimic nu este ceea ce pare a fi, că în interiorul fiecăruia se duce o luptă.

Romanul este structurat în două capitole: Legămintele macilor și Arca celor 11 nopți. Dacă primul capitol surprinde prin minuțioasa analiză interioară, în cel de-al doilea capitol realitatea se întrepătrunde cu fantezia ca în dansul celor șapte voaluri, iar cititorul pășește fascinat în camera oglinzilor. Nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Și nimeni.

Spor la citit!

Fac ce vreau pentru ca pot

Hello! Azi am ajuns destul de tarziu de la munca si deși a fost o zi destul de aglomerata am gasit puterea sa rad in hohote asa degeaba. Dupa ce mi am facut tabieturile, am aterizat pe Facebook, Like all of us. Dau de postarea Dianei, o prietena bloggeriță căreia ii comentate un sau o neica nimeni. Ghici ce, o sfătuia sa se lase de scris, cu artificiile de rigoare. Hai sa fim serioși! Nu va place ce scriem noi pe paginile NOASTRE?? Go Away! Esti liber sa nu citești, nu ne intereseaza haterii, nu ne intereseaza daca nu ai loc de fundurile noastre, nu ne intereseaza nimic. Si eu scriu aici cu gândul ca ii face plăcere cuiva sa ma descopere, pentru ca aici ma simt cel mai bine si pentru ca asa vreau eu. Ar fi culmea ca de maine sa nu mai am loc de hateri, sa ma trezesc intr o puzderie de comentarii negativiste si sa ma las de scris. Ete na, ca asa vreți voi! Ete da, ca asa vreau eu, o sa scriu ce vreau, cand vreau si pentru ca vreau si cui nu ii convine e liber sa dea NexT si sa facă ce vrea.

Nu i asa, Diana?