I wanted to die but i changed my mind

40203193._UY2500_SS2500_

 

Pe vremea când locuiam în București, am fost curioasă să descopăr cam ce mi-ar putea oferi mie orașul ăla și mai ales să mă descopăr. Așa am ajuns la o întâlnire cu Andreea Pautov, Sunt un copac, minunat de altfel, o tipă super mișto, care m-a îndrumat să-mi găsesc sufletul pereche și să mă descopăr. Atunci am descoperit ce înseamnă de fapt să ai o conexiune tu cu tine, să te simți bine în pielea ta și mai ales, ce înseamnă meditația. După întâlnirea minunată pe care am avut-o, a urmat un weekend la mare care m-a făcut să îmi dau seama că viața merită trăită din plin, că singurul om cu adevărat important sunt eu și că trebuie să petrec timp eu cu mine, să mă descopăr și să fiu cea mai bună variantă a mea înainte de a îmi găsi sufletul pereche.

O tot urmăream pe Andreea pe facebook și îi citeam blogul și așa am descoperit-o pe Ana Dragalina. Descoperind Bali, o minunăție pe acest pământ (în poze momentan, este pe lista mea de to do în viitorul apropiat, să ajung și eu acolo), am fost fascinată de Ana și de modul în care și-a schimbat viața, s-a descoperit pe sine și s-a mutat în Bali. Povestea ei v-o las aici, poate vă inspiră. Auzisem de cartea ei, I wanted to die but i changed my mind, însă n-am fost niciodată mare fan cărți în engleză, plus că mi-o imaginam ca fiind iar una din acele povești despre cum a trecut ea printr-o tragedie și acum e bine mersi în superbul Bali și bla bla. Hater, i know!

A trecut ceva vreme de atunci, am uitat și de Ana și de cărțile ei, însă pe undeva curiozitatea mea rămăsese. Așa că, într-o duminică seară, după ce mi-am spălat mașina, am intrat în casă și aveam poftă de citit, așa că nu știu cum și nici de ce a vrut universul să se întâmple așa, însă m-am trezit că îmi caut disperată ebook-ul, care era uitat de mult, pentru că eu eram decisă să-i citesc cartea. După câteva chinuieli, nenea Amazon a binevoit să mă lase să o citesc, și de atunci s-a schimbat totul.

Pot spune că pentru mine cartea Anei a fost așa ca o trezire la realitate. Cum i-am spus și ei, pe la jumătatea cărții mai exact, citind-o am retrăit cumva propria-mi viață. A fost ca și cum cineva a fost martor la toate căutările mele în materie de suflet pereche și le-a relatat în cartea ei. A fost prima carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, pentru că mă intriga cum de mai există cineva cu aceeași poveste ca a mea. Pentru că Ana a expus o parte importantă a vieții ei, a vorbit despre relațiile pe care le avut și despre căutările ei de-a lungul timpului. Am fost plăcut surprinsă să văd că nu sunt singura care mai crede în true love, că asemeni ei, The One va apărea la momentul potrivit și va fi ca o completare a personalității mele, va fi omul care-mi va lumina viața.

Nu fac recenzii de fel, tocmai pentru că mă pierd în astfel de detalii și niciodată nu ajung să relatez povestea cu exactitate a cărții. Unele lucruri nu se pot exprima în cuvinte, tocmai de aceea doar îți recomand să citești această carte dacă și tu ai trecut prin câteva povești care te-au zdruncinat, dar totuși mai crezi în true love.

Namaste (cum ar spune Andreea) !

 

Advertisements

SuperBlog

Hello there! Cred că în trecut ați mai citit la mine pe blog despre înscrierea la SuperBlog, însa nu am apucat să particip din diverse motive. De data asta mi-am dat seama că am nevoie de o provocare, de ceva care să îmi țină mintea ocupată și în același timp de un loc în care să-mi exprim creativitatea. Simt nevoia să scriu, însă cuvintele vin mai greu în ultima vreme, mai ales că au avut loc multe schimbări în viața mea, lately. Da, mă înscriu și anul ăsta și chiar am de gând să particip.

Spring SuperBlog 2019 se va desfășura în perioada 1 martie – 18 aprilie a.c. şi invită bloggerii participanți să-şi demonstreze creativitatea, să câștige recunoaștere și premii exersându-și pasiunea pentru blogging. Pentru a participa, ai nevoie doar de un blog în limba română, creativitate și pofta de a scrie articole originale, pe teme propuse de sponsorii competiţiei.

Și să vă spun cine m-a convins să particip? Diana a publicat recent un articol despre participarea la SuperBlog și am zis why not me? Și uite că m-am înscris.

Hai și tu! Eu sunt gata pentru o nouă provocare!

f6a2e6ce917db705a45f38b33c5ab1fe

Sa ii dam timpului timp

Stiti deja cat de mult urasc sa scriu fara diacritice, dar din comoditate am apelat la telefon pt asta. Sa ii dam timpului timp, imi spunea mie deseori cand nu aveam rabdare o persoana draga. Nu intelegeam exact ce voia sa spuna, insa viata mi a demonstrat ca pana si timpul are nevoie de timp. Va mai aduceti aminte de mine, cea care acum cateva luni trecea prin niste chestii urate si care desi luptam, pe undeva imi pierdusem speranta? Timpul mi a demonstrat ca lucrurile se vor aseza la locul lor atunci cand trebuie. Ca uneori e nevoie sa pice putin cerul pe noi, pentru a vedea pamantul. Si l am vazut. Si m am calit si acum imi primesc rasplata: oamenii de langa mine sunt mai de calitate, ma apreciez mai mult si ei ma apreciaza, iar timpul le a demonstrat tuturor ca s au inselat in privinta mea. Si toate lucrurile astea imi umplu sufletul de bucurie si adorm in fiecare seara cu multumirea ca am mai trait o zi si cu speranta ca si maine va fi o zi buna. Si asta pentru ca i am dat timpului timp!

Da-i timpului timp si el te va rasplati!

Seara minunata!

Come and hug me

Cand eram copil ma uitam mereu la filme americane si mi se parea tare ciudat cum se imbratisau oamenii cand se intalneau, sau cand isi luat ramas bun.

Mi se parea tare ciudat pentru ca la noi oamenii nu se imbratisau. Cu timpul am inteles ca noi nu stim care este efectul unei imbratisari.

Cand eram mici ne placea sa stam la mama in brate, sa ne cuibarim acolo. Si acum ne mai place sa fim tinuti in brate, dar de cele mai multe ori nu o facem. Din diverse motive.

Mie imi place sa imbratisez si mai ales sa fiu imbratisata. Pentru ca de acolo imi incarc bateriile. Pentru ca uneori o imbratisare face cat 1000 de cuvinte si mai ales, vindeca. Dar uite ca trec zilele si suntem ocupati cu altele si sincer, nu mi aduc aminte de ultima imbratisare. Deci nu mi am primit doza de energie in ultima vreme.

Cum ar fi sa fim obligati sa ne imbratisam in fiecare zi de cel putin 2 ori?

Oameni goi

Nu știu cum se face, dar întotdeauna am urât Duminica. Mi s-a parut cea mai plictisitoare zi dintre toate. Chiar dacă e ultima zi de weekend și ar trebui trăită în tihnă, cu încărcare de baterii pentru săptămâna ce vine. Și mi-a trebuit mult să recunosc de ce urăsc această zi. Pentru că familia mea nu este lângă mine, pentru că toți ceilalți care au o familie se bucură unul de altul în sânul ei. Însă am fost egoistă și nu m-am gândit și la cei care nu au familii, care poate nu au un acoperiș deasupra capului. Însă, știi cum e, chiar dacă te gândești la alții, în locul tău nu se pune nimeni.

Duminica stau și visez de cele mai multe ori la ziua aia în care toate astea se vor schimba. În loc să fac eu ceva, stau și aștept. Asta am urât întotdeauna la mine, că nu sunt un om care să se zbată, chiar dacă înainte spuneam asta cu mâna pe inimă. Nu mă zbat ci aștept să se întâmple, pe principiul că ce este dat să se întâmple o să se întâmple.

Așa că, râmănem la faptul că urăsc Duminica. Nu-mi place să deranjez și tocmai d-aia de cele mai multe ori stau acasă singură. E ziua mea cu mine, e ziua în care râd și plâng în același timp, e ziua în care mi-e cel mai dor de familia mea, de tata. Dar e doar o zi si trece, ca toate celelalte. Nici nu m-am uitat de câte ori într-un an avem această zi. De când familia noastră s-a risipit, eu sunt singura care am ramas aici și oriunde m-aș fi dus, tot aici m-am întors. Așa cum și eu zâmbesc ori de câte ori mă întreabă cineva cum sunt, așa sunt mulți oameni care nu-și arată suferința. Tocmai d-aia vă spun cum sunt pentru mine zilele astea, pentru că există cu siguranță cineva ca mine în jurul nostru și nu ne dăm seama. Cum ar fi să fim mai puțini egoiști și să ne gândim și la oamenii de lângă noi?

Pentru mine Duminica e ziua aia în care ne oferim iubire. Și eu cui să o ofer?

 

You and only you

Mama mea îmi spune deseori că sunt omul care se gândește și se răzgândește de 1000 de ori. Asta nu e un lucru bun nici pentru mine, demonstrează cât de instabilă pot fi. Dar când este vorba de viața mea și de o decizie de viitor, îmi place să gândesc un pic lucrurile, un pic mai mult și să iau în calcul toate avantajele și dezavantajele. Dacă pe moment mi se pare cea mai tare idee din lume, există varianta ca cel mai probabil în următoarele ore să găsesc motive pentru care să nu fac lucrul ăla. Și fac asta pentru că vreau să iau cea mai bună decizie, sau mai bine zis o făceam.

Înainte îmi schimbam planurile în funcție de dorințele oamenilor importanți din viața mea. Alegeam să renunț eu la ce-mi doream, doar ca să fie bine. Nu am vrut să sune chiar așa de dramatic, pentru că nu era. Doar căutam în mintea mea motive să renunț la idee și așteptam ca oamenii din jurul meu să-mi spună ce să fac.

Mereu am crezut că oamenii din jurul meu mă pot ajuta, că ei știu ce e mai bine pentru mine, însă cu timpul viața mi-a arătat că nimeni în afara de mine nu știe ce-mi trebuie și ce-mi doresc. Momentul în care am conștientizat asta, viața mea s-a schimbat.

Aveam prostul obicei ca atunci când eram cu persoana iubită să nu mă mai gândesc la mine, la planurile mele, eventual le schimbam sau chiar nu-mi făceam planuri pentru că o așteptam pe ea să-mi spună ce să fac. Așa credeam eu că este iubirea. Dar nu eram decât un om trist, un om care făcea lucrurile fără să se bucure, pentru că nu eram eu niciodată pe primul plan.

Mereu mă trezeam că eu sunt aia fără planuri de weekend, pentru că altcineva m-a lăsat pe dinafara. Mereu eram eu aia care avea așteptări și, ce crezi, erau neîndeplinite, pentru că nimeni nu avea cum să ghicească ce fac eu de fapt. Oamenilor le convine să fie cineva lângă ei care să-i ajute să se simtă bine, care să le îndeplinească dorințele, să le dedice timpul lor și să-i aștepte mereu. Dar tu în timp ce aștepți să faci ceva pentru alții, de ce nu faci ceva pentru tine? Ăsta este ultimul gând care circula prin mintea mea în ultimul an. Dacă nu fac eu ceva pentru mine, cum ar putea altcineva să o facă?

Și am ales să mă bucur, să mă pun pe mine pe primul plan și să-mi organizez timpul astfel încât visele mele să devină realitate. Pentru că o singură viață am și nu se știe cât durează.

Duminică liniștită!

Love,

Liz.

Gânduri la răsărit de soare

Ai observat și tu că toate lucrurile în jur s-au schimbat? Ai observat că viața de la o anumită vârstă face doar ce vrea ea? Am trăit 28 de ani o poveste, ca după 28 de ani să trăiesc o cu totul alta. Subconstientul meu scoate la iveala niște dorințe la care nici nu-mi permiteam să visez înainte. De unde au apărut? Unele lucruri nu-și mai găsesc explicații în viața mea.

Uneori simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea, că alt personaj trăiește tot ce trăiesc eu și că undeva, eu privesc totul de deasupra. Nu e rău, dar să fii propriul actor și regizor, e un pic palpitant.

Mi-a venit o poftă teribilă de scris. Și nu mai pot scrie potolit la mine în agenduță. Simt nevoia să aștern cuvintele aici, fără să mă intereseze dacă mă citește cineva cu adevărat, sau are cineva ceva de obiectat. Pur și simplu, e aproape 8 dimineața și eu am dormit doar 2 ore, să zicem. Uneori noapte e cel mai bun sfetnic. Gândurile mele au fost libere azi-noapte și au zburdat pe unde au vrut ele. Atât de libere încât au ajuns la tine. Tu le-ai primit cu brațele deschise, ți-a fost dor de ele. Și mie de tine.

Am putut să privesc de sus tot ce ne așteaptă împreună. E haos acum, dar va fi liniște și fericire. Găsim de fiecare dată drumul unul către celălalt, temuți amândoi de ce ne-ar putea dezvălui. Nu mi-e somn și nu mă simt nici măcar obosită, chiar dacă ai alergat prin mintea mea atâtea ore. Și încă alergi, neobosit de atâta vreme. Ești ca iarna asta care ne-a luat prin surprindere, deși decembrie bate la ușă.

Se spune că sufletele pereche găsesc drumul unul către celălalt indiferent de vreme, secol sau viteză. Ale noastre s-au reîntâlnit aici, acum. S-au luat de mână și nimic nu le poate despărți.

Speranțe

Hello! Ne-am obișnuit deja cu iarna de afară. Mă bucur totuși că am apucat să vedem puțină zăpadă în jur, și imi doresc ca de Crăciun chiar să fie iarnă, nu primăvară.

Revenind la ziua de azi, m-am gândit să vorbim despre speranțe. Ce sunt speranțele? Dacă mă întrebai lucrul ăsta acum câțiva ani, îți spuneam că nu poți să trăiești fără speranțe, că fac parte din viața noastră și că ne ajută să trecem prin viață, ne motivează, ne fac să trăim. Acum, dacă mă întrebi ce sunt speranțele o să-ți spun că sunt minciuni pe care ni le spunem în fiecare zi, chestii ireale și care nu se vor întâmpla niciodată. Dacă ești în situația în care speranța moare ultima, ești un norocos. Asta înseamnă că s-a terminat perioada în care visezi și te minți singur și ești pregătit să înfrunți realitatea. În toți anii aștia obișnuiam să-mi ofer speranțe legate de orice și nu înțelegeam de ce nu sunt niciodată mulțumită și împlinită. Dar visam în continuare, speram la Făt-Frumos pe cal alb, la bani picați din cer, la job-uri de succes și multe – multe alte chestii.

Recent m-am apucat de citit învățăturile lui Osho. Acolo am descoperit unele răspunsuri pe care le caut de câțiva ani buni, și tot acolo am învățat că speranțele au un impact negativ asupra vieții mele. Nu zic, poate sunt oameni care au probleme grave și au nevoie de o speranță pentru a merge mai departe. Eu una nu generalizez aici, ci îmi spun propria părere. Nu uitați asta, înainte de a sări pe mine că vorbesc prostii. Pentru mine s-a demonstrat că Osho are dreptate și că speranțele mă fac să trăiesc ori în trecut, ori în viitor și nu mă lasă să mă bucur de prezent. Nu am nevoie să trăiesc într-o iluzie, am nevoie să trăiesc.

Vă las aici un fragment care mie mi-a dat de gândit (Osho – Calea Yoga. Esență și origini, pp. 3-4 )

Prezentul este întotdeauna un iad. Omul nu îl poate îndura decât proiectându-și speranțele asupra viitorului. El poate trăi ziua de astăzi numai datorită speranței în ziua de mâine. Poate că mâine porțile paradisului i se vor deschide. Acestea nu pot fi deschise în prezent, iar ziua de mâine nu vine niciodată, căci atunci când vine, se transformă în perzent. De aceea mintea continuă să se proiecteze în viitor. Ea o ia înaintea realității; asta însemnă să visezi. Omul nu trăiește în realitatea imediată, ci o ia înaintea acesteia. 

Oamenii au dat viitorului o sumedenie de nume. Unii i-au spus cer, alții moksha sau paradis. Toate acestea se vor petrece inevitabil în viitor, eventual într-un viitor îndepărtat, după moartea corpului fizic.

Voi nu cunoașteți prezentul, căci preferați să vă proiectați într-un viitor incert. Asta înseamnă să visezi. Nu puteți trăi aici și acum. Acest lucru vi se pare imposibil.

Vă proiectați fie asupra trecutului (care nu reprezintă decât o altă formă de visare), asupra amintirilor unor lucruri care nu mai există, fie asupra viitorului, care nu înseamnă altceva decât o proiecție venită din trecut. Viitorul nu este altceva decât trecutul proiectat din nou, eventual în culori mai frumoase și mai vii. 

Omul nu se poate gândi la altceva decât la trecutul său. De aceea, viitorul nu este decât aceste trecut reproiectat. Nici trecutul și nici viitorul nu există însă. Numai prezentul există, dar voi nu trăiți niciodată în prezent.

Poveștile de dragoste

Te întrebi de ce iubești de mai multe ori într-o viață?

M-am gândit și eu la asta, mai ales la fiecare despărțire care mi-a rupt sufletul. Nu reușeam să înțeleg cum tot procesul ăla minunat care te face să trăiești în povești, nu ține și se transformă în coșmar. Nici acum nu reușesc să înțeleg, însă nu mai caut explicații.

Dar mi s-a întâmplat de multe ori în 28 de ani să mă îndrăgostesc, să simt lucruri mărețe pentru oamenii de lângă mine, ca apoi, începând să-i cunosc cu adevărat să nu simt decât dezamăgire. Poate pe atunci îi învinuam pe ei pentru tot ce simțeam eu, de parcă poate fi vinovat cineva de ce e in înteriorul meu..haha, ce fraieră eram! Am făcut câteva boacăne până am ajuns să gândesc așa, dar nu-mi pare rău de nimic. Poate doar de oamenii pe care i-am rănit de-a lungul timpului, în loc să le ofer iubire. Dar am fost egoistă de fiecare dată și m-am gândit că trebuie să păstrez iubirea pentru omul ăla care o merită cu adevărat, fără să-mi dau seama că iubirea nu se poate măsura și că dacă ofer iubire, ea se întoarce la mine înzecit. Ce vrei, mă concentram pe găsirea unui om care să-mi rezolve problemele, nu pe prezent.

Până la 28 de ani am iubit un singur om cu adevărat și un singur om m-a iubit cu adevărat. Restul, sunt iubiri mai mici, dar una singură m-a făcut să fiu cine sunt azi. Un singur om a avut curajul să stea lângă mine in haos și să încerce să mă facă să trăiesc în prezent, să mă bucur de viață și de fiecare moment al ei. Să trăiesc simplu, dar fericită. Un singur om a avut curajul ăsta și îi multumesc. Poate el este cel care a pus bazele acestei transformări, prin iubirea pe care mi-a oferit-o.

Iubim de mai multe ori într-o viață, dar oare de câte ori iubim sincer, fără speranțe și așteptări? Știai că speranțele și așteptările sunt cele care ne îmbolnăvesc sufletul? Că ele doar ne duc cu gândul la trecut sau la viitor și nu ne lasă să trăim prezentul? Nici eu nu știam asta până azi, sau nu o conștientizam. Așa am ajuns la concluzia că d-asta iubim de mai multe ori în viață. Pentru că ne hrănim cu iluzii, speranțe și avem așteptări care nu pot fi îndeplinite. Și fiecare iubire te duce la extaz, ca apoi să dea cu tine de pământ.

Dar ce să faci, cândva, poate în altă viață, vom ști să trăim cu adevărat, să ne bucurăm și să fim recunoscători pentru fiecare zi din viața noastră.

Love,

E.