Să întâmpinăm cu bine noul an

Dragilor, a fost un an plin și frumos 2016. Mai avem doar câteva zile pană ni se va acorda o noua șansă.  O șansă să facem din 2017 cel mai frumos an. A fost și greu, dar și plin de lecții. Nici nu mai știu ce îmi propuneam la început de 2016, însă știu ca sunt împlinită și recunoscătoare pentru ceea ce am: prieteni minunați,  familie și oameni care mi au fost alături deși nu le am cerut-o. Nici nu vreau sa ma gândesc dacă as fi schimbat ceva la anul ce tocmai a trecut. Sunt bine și asta e tot ce contează.  

Va pup pe toți cei care mi ați citit blogul,  chiar dacă nu am mai avut timp de el. Sa fiți fericiți!!

La mulți ani!

Advertisements

Timpul

Ce e timpul?

E o nebuloasa. Nimeni nu stie de unde vine si cand trece asa de repede. Apare de nicaieri si dispare cand ti e lumea mai draga. Asa au trecut 9 ani. 9 ani in care am pierdut aproape tot, 9 ani in care am invatat sa traiesc fara tine. Doar 9…si, totusi, parca a fost ieri. Imi aduc si acum aminte ziua cea mai cumplita din viata mea. Nu mi imaginam ca timpul nu va fi de partea ta si ca te va scoate dintre noi. Nu! Voiam sa cred ca tu vei fi mereu langa mine si ca noi nu vom fi ca altii. Dar am fost. Timpul ne a despartit acum 9 ani…te a trimis numai el stie unde si pe noi ne a lasat cu sufletele pustiite. E deja tarziu sa ma mai intreb de ce eu, de ce tu. Insa timpul asta mi a lasat ceva de pret: amintirile cu tine. 

9 ani..doar 9…..

WELCOME TO SUPERBLOG

Nici nu știu cum să vă spun, dar mi-am înșelat blogul timp de 6 luni jumate. Mi-e și rușine când mă gândesc cu câtă nepăsare l-am părăsit. Și după ce că l-am părăsit, nu am făcut-o așa oricum, ci mișelește, pe furiș. M-am angajat și de 6 luni și jumătate mă chinui să găsesc o soluție să-i ofer înapoi dragostea mea necondiționată și nu prea reușesc. Uneori vin seara de la muncă și mi-e dor să mai intru pe blog și să mai scriu diferite lucruri, dar dorul ăla fuge repede și uite așa a trecut timpul și eu nimic.

Dar am de gând să-mi răscumpăr greșeala și mă înscriu la SuperBlog.

participSB-200x200Ce este SuperBlog? O competiție de blogging creativ, cu alte cuvinte o mare provocare pentru mine. Am auzit de SuperBlog anul trecut, însă ratasem înscrierile. Tot ce trebuie să faci este să completezi formularul de înscriere, desigur după ce ai citit regulamentul și te-ai încadrat în peisaj. Hai să te ajut! Dacă ai peste 14 ani și deții un blog, nu contează pe ce temă sau în ce domeniu se încadrează și este redactat în limba română, hai să ne duelăm în creativitate.

Mie îmi plac tare mult provocările și cred că e timpul pentru una noua. Așa că, particip la SuperBlog!

Sofia. Lupii trecutului


Iubirea te ridică și te coboară. Azi îți umple sufletul de tot ce e mai frumos și mâine te face să lași totul în urmă. 

Despre Natașa Alina Culea ți-am mai povestit în articolele mele. Am primit zilele trecute ultima ei carte. Am așteptat ceva până sa o citesc, știam că nu o voi putea lăsa din mână așa de ușor. Azi am terminat de citit o poveste de dragoste. Pentru că Natașa se pricepe să creioneze povești incredibile de dragoste.

Stilul ei te poartă pe meleaguri ireale. Chiar dacă povestea de dragoste dintre Sofia și Fabian nu este una ieșită din comun, cuvintele care o conturează te fac să vezi altfel lucrurile. Fabian este exact tipul ăla bogat și căsătorit, sătul de viață și care trăiește fără să trăiască. Căsătorit cu o tipă frumoasă pe care o iubește, nu mai simte că trăiește. Toată monotonia dispare când apare Sofia în viața lui.

Sofia este o tipă plină de viață, care reușește să trezească și cel mai trist suflet. Iubirea lor te va uimi prin puterea cuvintelor cu care este prezentată. 

Te îndrăgostești fără să îți dai seama și viața ta căpătă alt sens. Dar ce faci când soarta decide ca suflete pereche să se piardă?

Îți spun eu: citești cartea Natașei!

Sunt multe cuvinte de spus despre talentul și măiestria cu care autoarea reușește să ne lase fara grai. 
O carte care depășește orice așteptare. Un final imprevizibil. 

Cuvinte

Se pare că mă aflu într-o perioadă de liniște a cuvintelor. Încerc să le trezesc, dar sunt la fel de puturoase ca mine în concediu. S-au pitit pe undeva și nu e mai găsesc. Mi-e dor de ele, dar știi cum e cu dorul: e un sentiment care te învăluie, te doare și abia când se hotărăște să te elibereze te simți cu adevarat om. Așa și cuvintele mele. Unde s-au pitit? Vreau să scriu, vreau să împart chestii cu voi, vreau, vreau, vreau ….

M-am trezit cu gândul ăsta și nu vreau să mă las de el. Mi-am făcut blog tocmai pentru a putea scrie, pentru  a putea spune oamenilor ce cred. Nu m-a interesat niciodată de cei care m-au judecat, care au râs de cuvintele mele. Și atunci de ce nu reușesc să le mai găsesc? 😦

S-au întâmplat destul de multe chestii lately, nu pot să mă plâng de o viață plictisitoare. Și mereu am găsit o scuză să îmi abandonez copilul. Pentru că blogul ăsta e ca un copil pentru mine. L-am creat dintr-o dorință și iubirea pentru cuvinte a fost părintele lui. L-am crescut cu dragoste și pasiune și mereu l-am hrănit cu grijă. Și de ceva vreme l-am abandonat. Ne-am abandonat. Mi-e dor de tine! Lasă-mă să-ți fiu iar mamă, lasă-mă să am din nou grijă de tine. Cheamă cuvintele la tine!

 

Dragostea printre rachetele de tenis

Priveam fascinată cuvintele cum apăreau în fața mea. Citeam cu sufletul, parcă nimic nu mă putea distrage. Eram pe banca mea preferată din parc și mă bucuram de soare. Nicholas Sparks ma bucura cu ale lui povești de dragoste și visam și eu la una. Treceau oamenii pe lângă mine și eu nu îi observam. Iubeam să îmi beau cafeaua printre rânduri, soarele să mă mângâie cu razele lui și să îmi încălzească sufletul. Obișnuiam ca în fiecare dimineață de vară să ocup aceeași bancă de lângă terenul de tenis. Parcul era plăcut dimineața, doar câțiva bătrâni se plimbau spre piață. Dintr-o dată cartea mea s-a închis.

7_s

       (Sursa: tennisdailynews.net)

Era el, băiatul cu ochii negri care juca tenis. Era înconjurat de rachetele de tenis ale colegilor lui și zâmbea ștrengar. Mi-a atras atenția că în loc de o rachetă de tenis avea trei. Atunci am uitat de carte și m-am uitat în ochii lui. Nu mai văzusem niciodată ochii așa de negri. Îmi ajungeau în suflet și parcă îmi citeau și cele mai ascunse gânduri. M-am pierdut instant și nu am putut să mă dezlipesc de el.

– Te rog să mă scuzi, Andrei este mai agresiv dimineața și de multe ori mingea nu ajunge unde trebuie. Te văd în fiecare dimineață aici. Pot să te întreb ceva?

Când i-am auzit vocea suavă, m-am trezit din visare. Am reușit doar să las capul în jos și, în încercarea de a îmi reveni, mi-am concentrat atenția spre încălțămintea lui de tenis. Am tras aer în piept și i-am răspuns:

-Oare? Ia să vedem, poți? Adidașii ăștia i-am mai văzut undeva, zic eu!

-Hmmm… nu pari genul de fată interesată de tenis. Dar, da, i-am primit cadou. Tata mi i-a achiziționat de la un magazin tenis de câmp.

-Ce voiai să mă întrebi? Cartea mă cam așteaptă.

Dar băieții deja îl strigau și chicoteau când ne vedeau. De câteva săptămâni tot speram să îl zăresc mai de aproape, însă abia acum am avut ocazia. Mi-a zâmbit iar și a plecat. Oare ce voia să mă întrebe? Auzi la mine, de când mă uit eu la adidașii unui băiat? Pffff…halal scuză.

Am continuat să vin în fiecare dimineață în parc. Aceeași bancă, aceeași oră. Însă el nu a mai apărut …Nu sunt eu expertă în tenis, dar mi-l imaginam ca fiind un pui de Nadal. Am început să mă documentez cât mai mult, doar – doar vom mai avea ocazia să vorbim.Nu voiam să mă fac de ras. Știam tot ce ține de ținută, chiar mă gândeam să îmi achiziționez o rachetă Wilson Us Open. Deja mă vedeam purtând fustițele acelea specifice, like Simona Halep. Pierdusem mai mult de două ore pe site-ul celor de la Premier Tennis și chiar îmi părea rău că nu reușisem să-l revăd. Us Open, Australian Open … deja visam cu ochii deschiși.

Uneori…alteori

Uneori as vrea sa fiu ca ploaia. Sa cad peste sufletele lenese ale oamenilor si sa le spal gandurile. Alteori as vrea sa fiu ca soarele. Sa umplu sufletele oamenilor cu caldura.
Din cand in cand vreau sa fiu ca ceata. Sa apar din senin si sa acopar totul, sa dau o noua sansa vietii. Dar sunt doar un om! Un om care iubeste si ploaia, si soarele, si vantul, si razele de soare, si dimineata, si seara, intunericul si lumina..si viata!

image

Las-o asa!

Uneori imi place sa stau intinsa pe covor si sa privesc tavanul. Imi plac liniile pe care trafaletul le a lasat pe tavan, asemeni iubirii pe suflet. Inegale, pierdute printre stropii albi, ma duc cu gandul la viata. Da, viata e alba si imi zambeste atunci cand stiu sa ii zambesc si eu.
Uneori inchid ochii.
Alteori nu.
Doar ma uit asa pierduta intre liniile astea si parca imi vad intreaga viata. Cele mai sterse sunt oamenii pe care i am lasat in urma, iar cele profunde sunt iubirile mele din prezent: oameni.
Ma ridic dupa cateva minute bune si incerc sa zambesc. E mai usor acum. Am lasat o parte din mine intre ele si sufletul mi e lin. Ma asez pe marginea patului si imi privesc chipul in oglinda: n ai imbatranit doar tu, ci si omul din oglinda! Dar e o imbatranire care nu se vede, o imbatranire care se simte intre toate dungile de pe pamant.
Totul e in dungi..

As scrie. Asa de tare ma mananca degetele. Dar de fiecare data cand incep ceva, ma opresc dupa primele randuri. Inainte puteam sa ma exprim fara probleme, dar de cand cu tine nu o mai fac. Am invatat ca oamenii profita de tot ceea ce le spui, everything you say can and will be use against you. Si asa a fost mereu. Nu mi a pasat niciodata cu adevarat ce cred oamenii de gandurile mele si de fiecare data am scris pentru ca asa am vrut. Vreau sa pot sa scriu iar fara probleme, sa am zile in care pana si 10 idei diferite sa mi vina in minte. Mi e dor de clipele alea. Mi e dor de impartasit toate tampeniile cu voi, mi e dor de toate lunile in care aveam mai mult timp pt mine.