13 🖤

Nu am mai scris de mult pe 21 noiembrie ceva despre ziua care avea sa-mi schimbe viata pt totdeauna. Uneori nu vorbesc despre lucrurile care ma dor, alteori o fac, dar cu prea puține cuvinte.

Astăzi, acum 13 ani, tatăl meu a părăsit aceasta lume, luand cu el tot. Stabilitatea noastră, visurile noastre, familia noastră. Nici nu aveam sa mi imaginez cum va influenta asta următorii ani din viata mea. A fost cea mai mare pierdere posibila, insa nu a fost singura. Acum 7 ani am mai pierdut un prieten foarte drag, tot în aceasta perioada.

Insa, astăzi nu este despre pierderi, pentru ca nu pot eu schimba cu nimic ce s-a întâmplat, ci despre recunoștință. Nu au fost niște ani ușori, ci niște ani în care am trăit mai mult singura, niște ani în care a trebuit sa ma descurc indiferent de situație și pentru ca am făcut o, astăzi sunt mandra de omul care am devenit.

Ma adresez vouă, celor care încă aveți un tata lângă voi, celor care de multe ori nici nu apreciați acest lucru. Aveți idee cum e sa ți dorești un sfat, sau o îmbrățișare si singurul lucru pe care l poți obține este o lacrima în coltul ochiului? Sau sa te sfasii de dor și sa nu poți face nimic?

Fiți recunoscători pentru ce aveți, unii dintre noi nu mai au aceasta șansă. Ce contează ca te cearta sau ca în mintea ta nu este cel mai bun tata? Ce contează ca nu primești de la el tot ce ți dorești? Te ai gândit ca poate eforturile pe care le face pt tine sunt prea mult chiar și pentru el? Te ai gândit ca poate nu știe cum sa ți arate ca te iubește, ci doar simplul fapt ca este în viata ta poate fi o binecuvântare? Dacă nu ai făcut-o, fa-o acum și oferă i o îmbrățișare. Va face mai mult decât milioane de cuvinte.

Asa ca, deși sunt 13 ani de când tatăl meu nu mai e fizic cu mine, va rămâne pt totdeauna în inima mea. Ii mulțumesc pt tot ce m a învățat, și bine, dar și rau și când va veni ziua revederii sper doar sa fie mandru de omul care am devenit.

Azi plâng pentru ca doare… Însă, mâine, voi zâmbi din nou.