Fractură bimaleolară sau cum să-ți schimbi viața într-o secundă

Mă încearcă multe sentimente legate de acest articol. Mă tot gândesc de vreo trei luni dacă să-mi aștern aici gândurile sau nu și parcă astăzi ceva m-am împins să o fac. Nu este vorba că nu vreau să mai scriu sau că mi-am abandonat blogul, ci este vorba că de trei luni de zile viața mea s-a schimbat complet și acest articol este legat de asta.

Au trecut trei luni de când dintr-o neatenție am vrut să zbor și am ratat aterizarea. Slavă Domnului, doar mi-am fracturat o glezna (fractura bimaleolară), destul de rău, fiind nevoie de intervenție chirurgicală pentru a putea merge din nou ok în curând. Însă, cu toate că am trecut prin dureri infernale, am învățat să depind de alții, a fost nevoie de cineva 100% lângă mine și acum mă pot descurca singură în materie de 90%.

Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre faptul că până nu treci tu personal printr-un lucru, nu îl poți înțelege. Viața mea a fost pusă pe pauză de trei luni de zile, cumva acum reușesc să mă bucur de fiecare progres (foarte mic, ar spune cineva care poate să-și folosească ambele picioare și nu are nevoie de cârje pentru a se putea deplasa), în zilele când decid să ies în curte, la soare, mă simt ca un nou-născut care vede lucrurile astea pentru prima dată. Este o binecuvântare să poți să îți reiei viața și lucrurile pe care le treceai cu vederea înainte, acum să te facă să zâmbești. Este greu, uneori aproape imposibil, dar nu ai de ales, nu există un buton pe care să îl poți apăsa și să fii iarăși întreg.

Am avut timp să mă întreb de ce eu, de ce mi s-a întâmplat mie asta, ca mai apoi să renunț să îmi mai pun întrebări. Pentru cei care mă cunosc, eram în fugă toată ziua înainte de accident. Mergeam oriunde era nevoie de mine, îmi plăcea să conduc și cred că încă îmi mai place, doar că nu o mai pot face o perioadă. Îmi aduc aminte că eram disponibilă mereu, într-o perioadă o prietenă a avut nevoie de cineva să meargă cu ea în alt oraș și am făcut-o doar pentru că puteam să fac asta. Multe drumuri, fără să pun întrebări, fără să-mi mai prioritizez eu viața, multe plimbări care acum sunt doar o amintire. Mi-e dor să conduc, mi-e dor de multe lucruri pe care acum nu le mai pot face și cumva este adevărat că îți dai seama de importanța unui lucru doar atunci când nu îl mai ai.

Timp de mai bine de trei luni am fost pasagerul din spate care aproape săptămânal făcea un drum la spital, care spital nu este prea aproape de mine. Și deși știam că în fiecare vineri trebuie să ajung la Azuga, mă chinuiam aproape toată săptămâna să găsesc pe cineva care să mă ducă. Sunt recunoscătoare celor care au fost alături de mine în această perioadă, dar și celor care încă au rămas lângă mine și fac eforturi să mă ajute, pentru că încă nu s-a terminat excursia la spital Azuga.

Însă nu pot să nu spun cu un gust amar că oamenii te uită. Sau poate nu înțeleg cât de importantă este omenia, cât de important este să fii recunoscător și dacă ai ocazia să îi fii alături omului care are nevoie de tine. Știu că poate nu am fost prietena perfectă, poate am greșit și eu în fața multora, dar acum am înțeles cât de important este să fii omenos și cu omul care merită mai puțin. Pentru că omenia nu este ceva ce ține de celălalt, ci de tine. Dar într-o lume egoistă este mai simplu să întorci spatele și să te faci că nu vezi. Sunt tristă din punctul ăsta de vedere și scriu aceste rânduri în timp ce caut pe cineva care să mă ducă la spital, pentru o altă intervenție chirurgicală.

Acum îi pot înțelege pe cei neputincioși și o iau ca pe o binecuvântare. Este alegerea mea cum vreau să privesc toată experiența aceasta și nu caut milă din partea nimănui. Caut omenie, caut oameni săritori, oameni pe care să te poți baza în vremuri grele.

Nu doar că mi-am rupt glezna în timp ce trebuia să onorez un contract de muncă, dar după operație, la câteva zile deja lucram. Timp de două luni am făcut asta din pat. Cineva îmi spunea că este ușor să stai în vârful patului și să lucrezi, dar niciodată nu mi-a fost mai greu. În afara faptului că mă durea spatele pentru că oricum doar într-o singură poziție am putut să stau destul de multe săptămâni, piciorul meu era umflat și mă durea. 71 de anticoagulante mai târziu (făcute în burtă), un loc de muncă pierdut într-o astfel de perioadă și iată că de două săptămâni trăiesc fără ghips. E mai ușor așa, dar nu știu să mai merg. Tot în cârje mă deplasez, deși uneori am tendința de a mă ridica fără ele. Piciorul se umflă mereu, nu pot sta prea mult pe scaun, la birou, de exemplu și trebuie să mă întorc în pat. Dar cea mai mare bucurie este că îmi pot face baie în cadă, cu toate că nu am voie apă fierbinte. Dar în sfârșit nu mai fac lăcărău în toată baia, nu mi se mai lipește colacul de wc de fund în încercarea mea de a face baie. Nu cred că te gândești vreodată ce înseamnă să fii accidentat. Cam asta înseamnă: te speli când apuci, cum apuci, să nu uzi ghipsul, nu te poți spriji în picior, pentru că riști să rupi șuruburile, stai juma de h in baie pentru chestii pe care în mod normal le făceai în 10 minute și tot așa.

Și nu doar că mi-e mie greu și mi-a fost, dar cel mai greu i-a fost mamei mele. Pentru că ea are grijă de mine până voi putea merge din nou. Și i-a fost greu pentru că a fost aici de la început și a asistat la toate durerile mele, ea a fost și îngrijitoare și asistentă când nu mi se închidea o operație și trebuia să scot piciorul din atela de ghips zilnic și să mă pansez, ca să mi se vindece rana. Și poate că eu m-am obișnuit să-mi văd piciorul rănit, operațiile (fractura bimaleolară înseamnă operații de ambele părți ale gleznei) și toate chestiile horror pe care le-am văzut, dar ei și acum i se face pielea de găină când știe că săptămâna viitoare merg să-mi scot un șurub, de exemplu. Și i-a fost greu pentru că înainte eu eram cea care mergea la cumpărături, cu mașina și acum a trebuit să se chinuie ea să le care pe bicicletă. Cum spuneam, oamenii te uită și de puține ori a fost cineva care să o ajute, de exemplu, să-i cumpere două baxuri de apă ca să nu le mai care ea pe bicicletă, urcând un deal. Și multe alte lucruri pe care eu nu le mai pot face, le face ea. Mulțumesc, mama.

Nu vă scriu toate aceste rânduri ca să atrag atenția, ci ca să ne oprim un pic din rutina zilnică și să ne gândim la cei din jur, dar și cu speranța că cineva care trece prin același lucru ca și mine vede că nu este singur, și nu doar lui i se îmtâmplă asta.

Sper să nu ajute pe nimeni acest articol, pentru că asta înseamnă că dacă ai vrut să zbori, tu nu ai ratat aterizarea ca mine. Și sper ca pentru alții revenirea la viață să nu fie așa de grea cum este pentru mine. Mie nu îmi vine să ies la o cafea, de exemplu, deși rămâne marea mea plăcere chiar și acum.

Take care,

E.